Aflat de 4 ani în adăpost, Dudu a fost văzut de sute de români din România, înainte să fie adoptat, finalmente, de niște români din Cambridge (Anglia). Nu vrem să întărim nicio prejudecată, dar, deși facem tot posibilul să încurajăm strict adopțiile făcute de către oameni care trăiesc în comunitatea română, deseori ni se pare că românii au viziuni prea învechite, în ceea ce privește animalele de companie, nevoile lor și relațiile potrivite ale oamenilor cu ele.

Această mentalitate compusă dintr-o sumă de idei preconcepute și depășite în vest (câinele nu are voie în casă, câinele e un bun care poate fi înstrăinat, câinele maidanez e murdar și câte și mai câte astfel de grozăvii) este cea căreia noi încercăm să ne adresăm zi de zi. Din păcate, progresul este lent și drumul către înțelegere e presărat de tot felul de obstacole create de modurile în care noi, românii, am fost crescuți de mici. Cărarea care ne duce către o comuniune adevărată cu cei mai buni prieteni ai noștri e una foarte greu de parcurs și (uneori) de escaladat. Dar la capătul ei, nu avem nici o îndoială, ne așteaptă fericirea. Pentru că fericirea nu poate exista fără înțelegere adevărată, fără comuniune adevărată.

Din fericire pentru el, Dudu va merge într-o familie care este mult mai avansată decât românul mediu, în călătoria ei pe acest drum anume. Va adormi în brațele noilor lui părinți, va ofta prelung prima oară când se va simți în siguranță și va fi, da, mai fericit cu fiecare zi ce va trece. Din păcate, nu ne permitem luxul de a fi fericiți pentru el prea mult timp. Odată Dudu ajuns la noua lui casă, noi ne-am întors la sutele lui de prieteni rămași în urmă și la suferința lor. În acest moment putem salva câțiva dintre ei, dar pentru a-i salva pe toți, este nevoie de o mică minune. Iar acea minune nu va fi înfăptuită de noi, sau în orice caz nu DOAR de către noi. Minunea de care au nevoie câinii care suferă din România este un declic care trebuie să se producă în mințile oamenilor. Sperăm că vom trăi suficient cât să fim martori la ea.