O duminică specială, încheiată cu un moment emoționat. Așa fost ziua în care am salvat mai multe suflete din infernul de la Suraia.

Operațiunea noastră de salvare a început de la primele ore ale dimineții, când am pregătit cuștile de transport, actele, dar mai ales echipa pentru necunoscut. Așa este la fiecare misiune de salvare, nu ai de unde să știi la ce să te aștepți cu adevărat.

Nu am plecat cu mâna goală de la noi din adăpost, am luat câțiva saci de boabe și alte pachete de hrană din donațiile oferite de voi cei care credeți în misiunea noastră.

Două mașini am pornit la drum, iar cei mai bine de 230 de km au curs rapid, nu doar datorită autostrăzii, care a dus binele mai aproape de Suraia, ci și pentru că ne doream să fim acolo unde e nevoie de noi.

Ascuns bine de ochii lumii, într-o margine de sat, am zărit într-un mare final locul groazei, adăpostul ororilor din Suraia. Lume multă adunată, de la organizații din domeniu, la oameni obișnuiți, la poliție, televiziune sau pur și simplu curioși, chiar și un poet local. Un loc cu de toate!

În toată forfota din jur exista o ordine – toți cei care voiau să salveze câini trebuiau să aștepte să le vină rândul. Erau oameni care stăteau deja cu orele și la fel și noi aveam să stăm ore bune până să fim primiți în casa groazei să salvăm.

Timpul a curs greu, în ciuda faptului că nu mai era și mâine o zi – ni s-a spus că totul se termină azi, toți câinii rămași trebuie salvați în acea zi de duminică. Avea să fie o duminică a patimilor! Și nu din cauza ploii care ne-a udat până la piele, ci a ceea ce a urmat.

Într-un final auzim “Speranța, Adăpostul Speranța”. Mașinile erau deja pe poziții, am intrat în curte. Știam deja că prioritar este să salvăm din hala mare, acolo unde erau cazurile cele mai teribile, acolo unde existau și așa-numite padocuri ale morții.

Câțiva câini erau în padocuri din curtea exterioară, majoritatea lipiți de perete, speriați dar parca atât de obișnuiți cu răul încât priveau resemnați. Ei aveau să plece puțin mai târziu.

Când am intrat în hala mare ne-a lovit totul: întunericul, igrasia, mizeria, scâncetele de durere, mirosul. Nu era un adăpost, era un lagăr de exterminare. Dar, am tras toți patru aer în piept și am pornit cu curaj.

Umezeala și un aer al morții pluteau în întreaga hală și nu puteam să nu ne gândim câți căței au murit acolo, câte suflete chinuite, câte ființe stoarse de viață și de orice speranță… Ne aflam chiar în dreptul unuia dintre locurile în care câinii erau omorâți cu brutalitate, așa cum s-a văzut și în filmările din spațiul public. Iar acum trebuia să ne uităm la călăul lor și să-i spunem pe care dintre supraviețuitori vrem să-i luăm – pentru că atât s-a putut, i s-a permis să se ocupe tot el de scoaterea câinilor din gestiune. Păzit de oamenii legii, desigur, dar nu și de reproșurile pe care nu am putut să nu i le aducem! Am rămas totuși cu gândul la savat, că până la urmă pentru asta venisem acolo.

Era ca la război, nu știai unde să te uiți mai întâi, de unde să salvezi mai întâi. Eram deja într-un mormânt, nu era nimic uman acolo, doar ochii pierduți care ne priveau din padocuri ruginite, pline de excremente. Câinii stăteau direct pe ciment, cu sufletele golite, unii plângând, alții lipiți de perete, cu cozile între picioare, încovoiați de frică. Cu fiecare câine pe care îl băgam în cușca de transport mai creștea puțin și inima noastră.

Nu e nimic mai greu decât să faci astfel de alegeri, dar trebuia să ne asigurăm că vor rezista drumului, că vor putea sta împreună în cuști, că acei câini pe care îi vom lua, atâția câți vor fi, vor ajunge bine. Este în misiunea noastră să transformăm vieți, să le dăm acestor suflete șansa la respect, bucurie, iubire. Nu vrem să luăm câini doar ca să scăpăm apoi de ei în adopții nefericite. În plus, locurile din adăpost sunt extrem de limitate. Așa am luat 7 eroi de acolo, 7 supraviețuitori minunați, majoritatea dintre ei de talie mare.

Pe cât de greu a fost să intrăm, pe atât de rapidă a fost plecarea. Am întocmit actele, am făcut poze la tot ce am putut, ca să fim siguri că nu vor apărea alte piedici și că legea va fi respectată.

Am pornit din Suraia cu gândul că atunci când oamenii de bine strâng rândurile orice este posibil. Mulți câini aveau să fie salvați până duminică seara târziu de salvatori veniți chiar și de le sute de km distanță, la fel ca noi.

Pe drumul de întoarcere cățeii au fost liniștiți. Era drumul lung spre casă, pentru că la Speranța suntem ca o casă, o mare familie pentru sufletele pe care le avem în grijă.

Momentul emoționant care a încheiat ziua a fost revenirea în adăpost. Am plecat cu hrană pentru câinii de la Suraia și ne-am întors cu câțiva dintre ei. Era deja seară, la capătul unei zile cu adevărat grele. Am mers toți cei 500 de metri ai adăpostului cu mașinile până la padocurile deja pregătite. Sunt sute de câini la Speranța, dar în acea seară când i-am auzit am simțit lătratul lor asemenea unor îmbrățișări. Le urau bine ați venit noilor prieteni.

Colegii îi așteptau deja cu mâncarea caldă și paie proaspete în cotețe, dar și câteva programări la clinică pentru a doua zi.

Când au intrat în noile lor padocuri câinii de la Suraia, deși traumatizați, au mâncat câte două boluri de mâncare fiecare. Ăsta da semn de foamete! Doi dintre ei s-au acomodat rapid cu binele, dar restul căutau cotloane în care să se ascundă, eventual cu capul în zid, între perete și cușcă. I-am mângâiat, le-am oferit toată dragostea noastră ca unor copii ajunși acasă. S-au întors către noi, iar din acel moment au știut că totul va fi bine. Ne înclinăm în fața tuturor care au simțit ca noi și au înțeles că trebuie să le arătăm acestor suflete chinuite că lumea poate fi și altfel, poate fi bună!