Cocuța simte că are nevoie de oameni, dar se și teme de ei. E foarte blândă și prietenoasă cu cunoscuții, însă temătoare cu orice străin. Ochii și tot corpul zic oricărui trecător „Vino-ncoa și dă-mi dragostea aia!”, dar când cel chemat se apropie Cocuța se vâră până la nas în coteț și îl privește așa. Fără să scoată un zgomot, doar îl fixează și se gândește cum ar fi dacă. Cum ar fi dacă ar fi mai mult curaj în lume. Pentru ea, mai mult curaj să se apropie de oameni. Pentru oameni, mai mult curaj să se apropie de ea definitiv și să-i ofere, la ei în familie, acea încredere și căldură de care Cocuța are atâta nevoie.