L-au ținut pe o listă rece, fără nume, fără poveste. La adăpostul din Suraia nu era Mirel. Era doar un număr. Un rând printre multe altele. O viață care nu conta pentru nimeni. Nu lătra. Nu cerea. Nu spera. Doar privea. Tăcut, obosit, resemnat.
Când am venit după el, nu știa dacă merge spre sfârșit sau spre altă zi la fel. Pentru el, oamenii nu aduceau schimbare, ci doar hotărâri. Dar, de data aceasta, hotărârea a fost viața. L-am scos din acel loc rece și tăcut și, pentru prima dată, a fost privit ca o ființă, nu ca un număr.
Și noi i-am dat un nume: Mirel. De la mirare.
Pentru că atât de mirat a fost când a înțeles că nu moare… încât nu i-a venit să creadă. Mirat că mâinile pot fi blânde. Mirat că bolul poate fi plin. Mirat că vocea omului poate mângâia, nu răni. Mirat că, după atâta teamă, există și liniște.
La Speranța, Mirel a învățat lucruri simple, dar uriașe: că nu mai trebuie să se teamă, că nu mai trebuie să lupte pentru fiecare firimitură, că nu mai este singur.
Și azi încă se miră. Se miră când cineva îl strigă pe nume. Se miră când primește o mângâiere. Se miră când adoarme în siguranță. Se miră că trăiește.
Pentru că, odinioară, era doar un număr pe o listă. Astăzi, este Mirel. Un suflet viu. O viață salvată. O mirare care nu s-a stins.
Și, dacă te uiți în ochii lui, pare că spune încet: „Nu știu de ce m-ați ales pe mine… dar nu mă voi opri niciodată din a mă mira că lumea poate fi bună”.