L-au găsit într-un colț rece, tremurând, cu ochii mari și umezi, ca și cum întreba în tăcere dacă lumea mai are un loc și pentru el. Era doar un cățel, slab, murdar, speriat.
Când mâinile blânde l-au ridicat din beciul ăla murdar si dur, nu s-a zbătut. Doar s-a lipit, cu ultima fărâmă de încredere pe care o mai avea. Atunci am știut: acest cățel nu era doar un trup salvat… era un suflet salvat. Și așa i-a rămas numele: Suflet.
La Speranța, Suflet a început să învețe din nou să dea din coadă. A început să învețe să se bucure de soare, să se apropie, iar, de oameni gândindu-se că, poate de data aceasta, oamenii sunt buni. Încet, cu pași mici, descoperea că există mângâieri care nu dor, voci care nu țipă, oameni care nu lovesc.
Suflet nu știe că a fost la un pas de moarte. Nu știe cât rău i s-a vrut. El știe doar prezentul: mâna care îl mângâie, bolul care nu mai e gol, oamenii care îl strigă pe nume, cu dragoste.
De aceea îl cheamă Suflet. Pentru că, deși lumea a încercat să-i frângă trupul, nu i-a putut atinge niciodată spiritul. Iar acum, spiritul acela încălzește pe toți cei care îl privesc.