Ea este Mona. De la Mona Lisa. Unii angajați mai fițoși ai adăpostului o strigă Gioconda.

Pentru că nu puteam începe altfel noua noastră rubrică de portrete decât cu gândul la cel mai faimos portret al tuturor timpurilor. Femeia perfectă creată de Da Vinci a frânt multe inimi. Nenumărați bărbați s-au sinucis, de-a lungul secolelor, seduși de zâmbetul ei misterios și cu o umbră de tristețe.

Mona a noastră nu a frânt la fel de multe inimi, pe de altă parte. Dar le frânge mereu pe ale noastre. Așa cum ni le frânge fiecare câine de aici, din adăpost, într-o mai mare sau mai mică măsură. Pentru că locul unui câine nu este nici pe stradă, dar nici într-un adăpost. Locul unui câine este lângă voi, la voi acasă. Dacă vreți să vedeți adevăratul zâmbet al Monalisei, luați-o acasă, deci. Vă așteaptă la Speranța, neagră, iubitoare, jucăușă, cuminte, vaccinată și sterilizată.