Mă cheamă Speranța, dar mai sunt alintată și Senna, pentru că mor după viteză, ca să zic așa. Scuze, aceasta a fost o glumă cam proastă, dar mie chiar îmi place foarte mult să alerg, ce să fac?

Alerg încolo, alerg încoace, alerg oriunde, dar cea mai fericită aș fi dacă aș putea să alerg alături de tine. Dacă ai avea o curte unde să-mi dai voie să fug, dacă aș avea o familie care să-mi dea voie să o iubesc, dacă mi s-ar da voie, deci, să fac fericit pe cineva, aș face-o fără să stau pe gânduri.

Ce zici, deci? Îmi dai voie să te fac fericit, te rog?

Ea este Mona. De la Mona Lisa. Unii angajați mai fițoși ai adăpostului o strigă Gioconda.

Pentru că nu puteam începe altfel noua noastră rubrică de portrete decât cu gândul la cel mai faimos portret al tuturor timpurilor. Femeia perfectă creată de Da Vinci a frânt multe inimi. Nenumărați bărbați s-au sinucis, de-a lungul secolelor, seduși de zâmbetul ei misterios și cu o umbră de tristețe.

Mona a noastră nu a frânt la fel de multe inimi, pe de altă parte. Dar le frânge mereu pe ale noastre. Așa cum ni le frânge fiecare câine de aici, din adăpost, într-o mai mare sau mai mică măsură. Pentru că locul unui câine nu este nici pe stradă, dar nici într-un adăpost. Locul unui câine este lângă voi, la voi acasă. Dacă vreți să vedeți adevăratul zâmbet al Monalisei, luați-o acasă, deci. Vă așteaptă la Speranța, neagră, iubitoare, jucăușă, cuminte, vaccinată și sterilizată.

Salut. Eu sunt Urecheatul și îmi caut povestea.

Am fost lăsat la poarta adăpostului cândva, dar nimeni nu știe cine m-a dus acolo.

Îmi amintesc că am fost fericit cândva, dar nici nu mai știu când a fost asta. Ca prin vis, văd în amintirile mele o fetiță frumoasă și un motan portocaliu care se freca de mine și torcea până adormeam.

Doar că totul este atât de neclar încât nici măcar nu mai sunt sigur că toate acestea chiar s-au întâmplat sau au avut loc doar în imaginația mea.

Ajută-mă să-mi fac singur povestea. Ajută-mă să-mi fac singur amintirile. Ia-mă acasă.

Între Maronică și Griuța se desfășoară cea mai frumoasă poveste de dragoste.

Se iubesc enorm, dar nu trăiesc ușor. Viața în adăpost e gălăgioasă, aglomerată și pe alocuri nemiloasă.

Maronică și Griuța ar vrea să se poată iubi într-un loc mai potrivit pentru caracterele lor frumoase.

Ar vrea să se poată iubi la tine acasă sau măcar la bunicii tăi în curte. Îi ajuți?

Știu, știu ce veți zice: cum să fie în adăpost un câine așa frumos ca mine?

Nici măcar nu par să fiu câine, sunt un fel de vulpe drăguță combinată cu cel mai simpatic ursuleț de pluș, nu? Mda, și asta mi s-a mai spus.

Și adevărul e că sunt flocos, sunt blănos, sunt fluffy și sunt foarte cuminte.

Cum să fiu eu în adăpost? Nu știu să vă răspund la asta. Știu însă că nu este alegerea mea. Poate cineva se va îndrăgosti de mine, poate odată și-odată nu voi mai visa în zadar.

Hai, mai uitați-vă o dată la mine și spuneți-mi că nu vreți să dormim împreună, îmbrățișați…

Eu sunt Waldo, dar dacă ați citit cartea aia frumoasă îmi puteți spune chiar Walden.

Lumea zice că sunt câinele perfect de curte și am început și eu să cred asta.

Sunt țanțoș, energic, echilibrat, bun cu musafirii prieteni ai familiei și nemilos cu cei care se furișează și vor să le facă rău alor mei.

Latru doar când trebuie și iubesc pe toată lumea egal.

Ce zici, deci? Ai o curte și pentru mine?

Lui Bella îi place să țopăie ca să se dea mare. Să se dea mare la propriu, pentru că ea este un câine de talie mică.

Și nu este doar un câine de talie mică, este și un câine tânăr. Are 3-4 ani și e la vârsta perfectă: nici prea pui, ca să vă facă praf casa, dar nici într-atât de adult încât să fi uitat să se joace sau să iubească din toată inima.

A fost adusă la noi acum cam un an, de către un student care o găsise lovită de autobuz. S-a refăcut complet și promite că, dacă o adoptați, nu o să aibă probleme să ia autobuzul împreună cu tine.

Bella este unul dintre sufletele acelea pure care se bucură când vede pe oricine. Și o face vizibil, învârtindu-se fericită în cerc. Iubește oamenii și merită să fie mult mai aproape de ei. Chiar merită să-i găsim o casă. TREBUIE să-i găsim o casă.

Eu sunt Giulia, câinele morților. Sau poate al unui singur mort.

Nu știe nimeni cum sau de ce am ajuns în cimitirul Măgurele. Se știe doar că acolo am fost găsită. Există chiar o legendă printre cei din zonă, cum că aș fi aparținut unei persoane decedate pe care nu m-a lăsat inima s-o părăsesc.

Ce contează însă cel mai mult este că sunt aici, în adăpost, din 2016. Și vă spun sincer, uneori, când de exemplu simt că vreau să alerg și să caut și să explorez, în adăpost poate fi chiar mai rău decât la cimitir. Câinii sunt totuși închiși aici. Știți voi, cum ați fost și voi, în perioada pandemiei.

Te rog, ia-mă acasă. Am 7 ani, sunt sterilizată, vaccinată și sunt de talie măricică.

Sunt Carina și îmi plac razele de soare. Le las să se strecoare printre gratii și să-mi mângâie genele, pielea fină a botului și speranțele.

Uneori, nici nu simt gratiile. Uneori, în bătaia soarelui, mă simt liberă, undeva pe plajă, lângă o mare. Liberă, dar nu singură. Sunt la mare cu familia mea. Au doi copii și suntem fericiți. Copiii intră în apă și mă strigă să vin după ei. Îmi este frică, dar îndrăznesc și o fac. Părinții ne privesc de pe prosop și râd în timp ce ne stropim și ne îmbrățișăm.

Aș vrea să trăiesc ziua asta măcar o dată, exact așa. O dată și atât, îmi va fi de ajuns.

“Iubesc pletele și ploaia”, ni se pare că fredonează Rony uneori, prin adăpost, cu vocea lui Florian Pittiș. Apoi realizăm că doar ni se pare, dar e doar efectul Rony, cum îi spunem noi.

Rony chiar iubește ploaia și cel mai bun prieten al lui din adăpost este un câine lățos. Pe lângă ploaie și plete, însă, Rony iubește multe alte lucruri, chiar am îndrăzni să credem că mai multe decât iubea și sărmanul ”Moț”. Dintre acestea toate, Rony, la fel ca orice alt câine, iu-bește cel mai mult oamenii.

Oamenii însă, tot ca de obicei, nu i-au răspuns cu aceeași monedă la iubirea asta. Rony are o poveste foarte tristă în spate, dar se încăpățânează să ne ceară (știm, îl antropomorfizăm din nou, asta e situația) să nu i-o facem publică. El vrea ca povestea lui să fie veselă și să nu se plângă de toate cruzimile pe care le-a suferit. Din păcate, dacă rămâne în adăpost, șansele lui Rony să trăiască acea poveste cu adevărat fericită, vreodată, sunt extrem de mici.